007: Coordonata Skyfall

Cu un James Bond mai matur decât în alte dăți  dar însoțit de aceleași tipe sexy pentru care oftează o sală întreagă de cinema, Skyfall aduce multă acțiune în stilul clasic cu care ne-a obișnuit, peisaje din frumoasa Scoția și un fir epic captivant.

Pe scurt:

În momentul în care anonimatul agenților secreţi din întreaga lume este în pericol, James Bond revine la datorie și pornește pe urmele lui Silva, unul dintre cei mai periculoși agenţi. Întâlnirea dintre cei doi este caracterizată cel mai bine chiar de Silva: doi șobolani  crescuţi de aceeaşi mamă, dintre care doar unul dintre ei va ieşi învingător.

Situaţia se complică în momentul în care între James Bond şi Silva există o singură persoană comună, M, cea căreia amândoi la un moment dat i-au jurat fidelitate şi încredere.

Va avea James Bond încredere deplină în M? Cât de bine se va descurca un agent „trecut de vârstă” în cea mai pericoloasă dintre misiuni?

Aflaţi mergând la cinema. Până atunci, vă las cu trailer-ul:

Imaginea de aici 

,

Leave a comment

Time to say goodbye

Te atasezi de un caine ca de un om. Si atunci cand trebuie sa-l lasi sa plece simti ca pierzi o parte din tine.

„Tut, Capucino, Pufarin” sunt doar cateva apelative pe care numai eu i le spun. In certificat il cheama Bacardi si asa ii spun doar cand trebuie sa fiu autoritara cu el. Il stiu de cativa ani, de cand era undeva pe la jumatatea varstei de azi. Desi nu sunt „stapana” lui, in timp a devenit si cainele meu. Am trecut prin multe impreuna: carti intregi citite in parc, prima „catelusa agatata”, prima plimbare cu prietenul si cu catelul, seri de film si teatru in aer liber la care stateam amandoi si ne uitam pana la sfarsit si nu mai stiu nici eu cate altele.

Pentru ca e o persoana importanta din mine, a trebuit sa-mi cunoasca toti prietenii, sa-i iubeasca pe fiecare in parte si sa stea la o bere cu ei pana ni se terminau noua povestile. Cateodata chiar el facea povestile cele mai picante. Cea mai amuzanta amintire e cand ne plimbam linistiti in parc si deodata vad ca Tut nu mai mergea la pas cu mine. Ma uit in spate si el tocmai daduse cu capul de stalp pentru ca nu se uita pe unde mergea. Debusolat si speriat a venit la mine sa-l mangai pentru stangacie. Adorabil a mai fost! Alta amintire e cand invatam pentru nu stiu ce examen din facultate care ma enerva teribil. Mi-am pus muzica clasica in speranta ca ma va mai linisti. Moment in care Tut al meu iese nervos de sub pat si incepe sa maraie la laptop. Si sa latre. Atunci am inteles ca muzica clasica nu-i deloc pe placul lui. Am oprit-o si a adormit linistit. Si mai sunt diminetile de iarna in care refuza sa paseasca pe zapada sa nu-si murdareasca labulete. Ca o domnisoara calca, uitandu-se cu repros de parca eu as fi pus acolo zapada care-i uda lui picioarele.

Si pe langa amintirile amuzante, sunt si cele mai dragi. Diminetile in garsoniera cand ma trezeam cu el langa mine. Cum ma miscam putin, incepea sa ma linga pe fata. Era clar ca ma trezisem, deci el trebuie sa se asigure ca ma si ridic din pat. Si diminetile cu tigara si cafeaua in fata blocului cand el se ocupa de cele cuviincioase la prima ora a zilei. Si momentul in care ii vizitez pe cei dragi si primul care-mi vine la usa e el. Sare pe mine, schelacaie, ma pupa minute in sir. Da, si mie mi-a fost dor de tine!

Si amintirea de azi. Cand e acolo, bolnav si trebuie sa ne paraseasca. Tot azi. Mi-am luat „la revedere” joi. Azi nu ii pot spune „adio”. O sa-mi spuna el cand nu o sa-l mai gasesc in casa.

Un caine daruieste multa afectiune, te invata cum sa ai grija si sa fii responsabil. Si un caine poate apropia oamenii, o familie.

La revedere, Bacardi. Multumesc pentru tine.

1 Comment

Cu cat ne vindem sentimentele?

Caci deseori in viata suntem ca la piata. Oameni simpli, fiecare cu taraba lui, asteptand cumparatori.  Sau daca-ti pare prea joasa comparatia, hai sa luam cateva job-uri: PR-ist, developer, fotograf, designer, organizator nunti, profesor etc. Oameni din diverse domenii de activitate care au in comun o meserie: agenti de vanzari ai propriilor sentimente. Caci, permite-mi sa afirm ca sentimentele sunt de vanzare. Si aici trebuie sa fii de acord cu mine: sentimentul tau este un bun, iar ca orice alt bun, sentimentul tau are o valoare. Cu cat il vinzi?

Suntem crescuti sa credem ca sentimentele sunt neconditionate. Le oferim pe tava parintilor si rudelor apropiate si le facem cadou oamenilor care se prind de sufletul nostru pe parcurs. Asa si e. Cu sentimentele nu-i de joaca, apar subit si nu le poti pastra doar pentru tine. As spune chiar ca nu apar pentru tine, ci mai degraba pentru cei care le primesc. Numai din aceste consideratii, cred ca ar trebui sa ne incepem anii de scoala si cu un curs de vanzari. Daca tot dam sentimente, sa stim si care e pretul corect pentru ele.

Sentimentele sunt neconditionate, dar au un pret. Acesta din urma fiind reprezentat de limitele pe care fiecare si le impune. Si de momentul in care se hotaraste sa spuna stop. Ca la piata: ai o taraba cu cesti de cafea si zilnic iti vin cumparatori. Pentru ca de atata timp vinzi cesti de cafea, incepi sa le faci modele, sa le infrumusetezi cum cum crezi tu mai bine, pe placul tau si cel al cumparatorilor. Vin la taraba ta, le plac, dar nu vor sa plateasca mai mult pentru ele, ba chiar vor si un pret mai mic pentru ca sunt clienti de atata timp. Si aici ai de ales: te intorci la modelul initial, model care iti va fi cumparat, sau vinzi noile modele catre alti clienti.

Asa-i si cu sentimentele. Bata-le vina.

(imaginea de aici)

Leave a comment

Salut, sunt Radu!

Și sunt fratele Cristinei. Da, știu, acum veți căuta asemănări și veți constata că nu sunt, dar asteptați să mă fac mai mare să vedeți ce o să semăn eu cu fata asta de lângă mine. Simpatică fata, încă nu sunt îndrăgostit de ea, dar mă amuză.

Când eram mic, era enervantă rău. Nici nu știa să vorbească cu mine. Credea că sunt un țânc prost. Mă întreba ce fac de nu știam eu să număr de câte ori, ba chiar am auzit-o întrebandu-l pe omul tată dacă eu chiar o aud, daca eu chiar o văd. Really? (știu și engleză de la desenele animate). Într-o zi a comis-o și mai rău: a spus că am față de extraterestru. Pfuai, atât i-a trebuit! Mult timp de atunci plângeam numai când mă lua ea în brațe. Așa am făcut-o să înțeleagă că trebuie să știe cum să se poarte cu cei mici și de frica lacrimilor mele a învățat ea ceva.

Azi m-a plimbat cu bumul mare. Taaare mi-a mai plăcut, dar tot nu am pupat-o. Eu vreau să ajung și la mare, nu numai până la Unirii în parc! Cred totuși că o să am viață bună cu ea. O să o educ eu până o să-mi placă. Știu de pe acum că pe lângă omul tată, ea îmi va da cele mai multe beri în oraș. Și că mă va duce la concerte rock. Va încerca ea și la teatru, dar nu sunt prea convins că mă va fraieri. O să-mi placă de ea cât să-i povestesc și de fete. Daaa, am eu impresia că știe ce sfaturi să-mi dea cât să mă facă un iubibil, parcă așa vorbiți voi acum, nu?

Abia aștept să cresc. O să-mi fie bine și cu ea. Sunt Radu și fata asta e sor’mea. E o norocoasă, să știți voi!

PS. Am uitat să vă zic că ăsta e doar un guest post. M-oți vedea voi mic, dar am blogul meu, din wonderworld, normal!

Leave a comment

Căsnicie și iubire. Desert nu vrem.

E ca și cum te-ai duce înfometat la restaurant. Chelnerul îți aduce meniul, deși tu știi clar ce vrei. Ba chiar îl răsfoiești în speranța că poate, poate vei alege acel fel simandicos care îi place gândului tău rafinat. Evident, îl ocolești pentru că ți-e foame și alegi cu luciditate varianta care-ți potolește cel mai sigur stomacul: friptura mare și delicioasă, cartofii prăjiți nelipsiți din gândul tău și să fie și de gust un sos acolo că nu strică.

Mănânci hotărât și papilele tale simt că ai luat decizia cea bună. Alta e deja trecută. Odată ce se apropie de final friptura și ți se răcesc cartofii, începi însă să te gândești și la acel fel simandicos care acum nu te-ar face să te simți ca ultimul gras din restaurant. Tu, cel cu burta prea plină, obosit, care alegi ce e cel mai sigur și te conformezi rețetei tradiționale pentru a te sătura. Mai poți ceva? Hm, poate doar berea de alături care te va face să ai ultima răbufnire mulțumitoare. Ai mâncat. Te-ai săturat. Asta a fost decizia bună. Doar știi asta. Mai bine mergi la somn cu gândul ca și mâine e o zi.

Așa e și în cazul căsniciei. O iubești și te iubește. V-ați demonstrat-o de atâta timp ca doi nebuni sub soare, stele, în camera de la cămin, toaleta din barul secret, pe patul obosit și în nu știu câte alte locuri nebune de iubirea voastră. Evident, a sosit momentul în care deveniți amândoi responsabili, vreți să întemeiați o familie și aveți deplină încredere în sentimentele voastre.

Cu verighetele pe degete ajungeți la restaurantul cu pricina. Restaurantul unde alegeți împreună meniul. Și deși știți din stânga, dreapta, cărți și filme prea tâmpite de cinema că friptura-i periculoasă, asta e prima variantă care vă vine în minte.

Dragi îndrăgostiți, nu o alegeți. Nu porniți la drum cu gândul că o căsnicie după 2-3 ani își pierde pasiunea. Bărbat drag, nu te vei împrieteni cu o banală canapea și cu o simplă sticlă de bere. Femeie scumpă, nu-i vei găti ostenită după serviciu și îi vei strânge șosetele de lângă canapea. Femeie și bărbat, nu veți fi prea obosiți pentru a vă dezbrăca cu pasiune și pentru a rupe patul cel nou cumpărat de la Ikea. Soț și soție, nu veți alege felul nelipsit din meniu. Pentru că ține de voi și de pofta voastră de iubire. Eu am încredere în iubirea voastră. Și voi aveți, ba chiar mai multă încredere decât mine.

Și nu suntem singurii.

Leave a comment

De vizitat: biserica de la Drăgănescu

La numai 28 de km de București se află un altfel de locaș sfânt, biserica de la Drăgănescu. Vestită pentru pictura preotului Arsenie Boca, biserica se arată trecătorului ca un loc în care timpul omului s-a oprit pentru smerenie. Dacă poziția bisericii (lângă lacul de la Mihăilești), aleea înconjurată de brazi, curățenia și frumusețea cimitirului de la țară încă par lucruri cunoscute, primul pas făcut în biserică aduce cu sine sentimentul pe care bunicii încearcă să-l transmită nepoților încă din fragedă pruncie: credința în ceva mai puternic decât noi.

Strada lungă a bisericii strânge sătenii începând cu 8:30. În jurul orei 10, când începe Evanghelia, credincioși din împrejurimi și din marile orașe poposesc la Drăgănescu pentru a-și descărca sufletul prea plin de păcate și pentru a se ruga pentru cei dragi aflați în greutate. O doamna care îngrijește de biserică mi-a conturat imaginea de mai sus cu mândria săteanului care își conserva tradiția.

Primul pas făcut în biserică te obligă să te oprești înainte de a-l face și pe al doilea. Pictura părintelui Arsenie este impresionantă, cu un mesaj cutremurător pentru fiecare ochi care o privește. Lumea cu păcatele ei, războiul duhovnicesc al omului, apocalipsa sunt numai câteva scene care m-au impresionat atât prin grija și finețea redării, cât și prin ochii atât de umani ai sfinților, o pictură cum nu am mai văzut până acum și ochi care parcă privesc în sufletul credincioșilor. Un puternic fior rece am simit însă la vederea scenei în care omul contemporan este chemat la cină: tolănit (da, asta e cuvântul) în fotoliu, cu televizorul lângă și telefonul la ureche, omul îi răspunde îngerului că are de “rotunjit țarina” și că “nu mai avem această preocupare”, amânând astfel chemarea către credință.

Pictura și textele care însoțesc majoritatea scenelor sunt peste puterea mea de înțelegere, redare, simțire. Pot însă să vă recomand acest locaș pentru cunoaștere, simțire, smerenie.

Cum se ajunge la biserică?

Ieșirea din București spre Alexandria, se face dreapta la indicatorul “Malul Spart”, la intersecție dreapta spre abator și încă o dată dreapta după barul comunal (intersecție strada Abatorului cu strada Digului). Adresa exactă: Mihăilești, str. Abatorului, nr. 26.

, ,

Leave a comment

Sănătatea se vinde la kilogram

Și numai dacă ești norocos e posibil să mai prinzi.

Sunt spitalele din România și oamenii disperați care stau la cozi, oamenii cărora sufletul li se scurge în timp ce picioarele se mișcă de zor din doctor în doctor și vorbele le pier pe măsura ce își deschid portofelele. Aud din ce în ce mai des de astfel de cazuri, mă sperie și mă afectează. Sunt un motiv pentru care eu am mers la vot și în același timp continui să mă rog de fiecare dată să nu ajung eu sau cineva din familia mea în situația de a avea nevoie de ei…doctorii captivi într-un sistem mizer.

Dar, oricât de mult m-aș ruga tot nu-i pot feri pe cei dragi de locul cu pricina. Azi vorbeam la telefon cu mama care-l dusese la urgențe pe tatăl meu vitreg. Era speriată pentru că nimeni nu-i spunea nimic. Nimeni NU se uita la ea cât să poată întreba pe cineva ce se întâmplă cu soțul ei. Până când a renunțat la principii și a început să nu-i mai pese decât de cel de lângă ea.

Eu: ai reușit să vorbești cu asistenta?

Mama: Da, i-am dat (…) și mi-a zis că-i bine, dar să mai aștept. Acum vorbește cu noi.

Evident că pentru a vorbi și cu doctorița prețul a fost ceva mai mare. Dar, într-un final i  s-au deschis ușile.

Însă ce se întâmplă cu cei pentru care ușile rămân închise? O prietenă îmi povestea cum o cunoștință a ieșit din spital cu tot felul de viruși din cauza neglijenței asistentei. Iar alta îmi spunea cum o rudă a murit în condiții crunte în spital.

În același timp o altă cunoștință îmi povestea de prețurile practicate cu o răceală teribilă.

E suficient numai să mergem la urgențe și ne vom speria, ne vom simți dezumanizați de goliciunea și disperarea din jur.

Încotro ne îndreptăm, oameni buni? Încotro?

Leave a comment

Acum.

Aş alerga cu picioarele goale în iarba verde, abia dezmorţită de roua de dimineaţă. Aş respira adânc şi aerul rece mi-ar umple plămânii făcându-i mai puternici, şi mai puternici. M-aş strecura printre brazi şi molizi, pe poteca cu pietre şi crengi de copaci fărămiţate de vânt. I-aş lăsa să mă zgârie şi mai blând şi mai dojenitor şi le-aş mulţumi pentru fiecare frunză căzută agale în părul meu încreţit de picăturile lor de apă. Aş alerga şi aș striga mut fericirea. Aş lăsa-o să-mi ia gândul şi să-mi ghideze fiecare pas. Aş vâna păsările pe care de-abia le-aş zări printre crengile copacilor. Le-aş lua cu mine sus. Acolo sus unde, când aş ieşi din pădure, câmpia m-ar aştepta în josul privirii. Cerul s-ar uita la mine şi norii ar pleca unul câte unul. Abia acolo sus vocea-mi ar striga fericirea. Din toţi rărunchii obosiţi, o singura dată.

Şi m-ar auzi.

Sursa imagine

Leave a comment