Archive for category Personale

Time to say goodbye

Te atasezi de un caine ca de un om. Si atunci cand trebuie sa-l lasi sa plece simti ca pierzi o parte din tine.

„Tut, Capucino, Pufarin” sunt doar cateva apelative pe care numai eu i le spun. In certificat il cheama Bacardi si asa ii spun doar cand trebuie sa fiu autoritara cu el. Il stiu de cativa ani, de cand era undeva pe la jumatatea varstei de azi. Desi nu sunt „stapana” lui, in timp a devenit si cainele meu. Am trecut prin multe impreuna: carti intregi citite in parc, prima „catelusa agatata”, prima plimbare cu prietenul si cu catelul, seri de film si teatru in aer liber la care stateam amandoi si ne uitam pana la sfarsit si nu mai stiu nici eu cate altele.

Pentru ca e o persoana importanta din mine, a trebuit sa-mi cunoasca toti prietenii, sa-i iubeasca pe fiecare in parte si sa stea la o bere cu ei pana ni se terminau noua povestile. Cateodata chiar el facea povestile cele mai picante. Cea mai amuzanta amintire e cand ne plimbam linistiti in parc si deodata vad ca Tut nu mai mergea la pas cu mine. Ma uit in spate si el tocmai daduse cu capul de stalp pentru ca nu se uita pe unde mergea. Debusolat si speriat a venit la mine sa-l mangai pentru stangacie. Adorabil a mai fost! Alta amintire e cand invatam pentru nu stiu ce examen din facultate care ma enerva teribil. Mi-am pus muzica clasica in speranta ca ma va mai linisti. Moment in care Tut al meu iese nervos de sub pat si incepe sa maraie la laptop. Si sa latre. Atunci am inteles ca muzica clasica nu-i deloc pe placul lui. Am oprit-o si a adormit linistit. Si mai sunt diminetile de iarna in care refuza sa paseasca pe zapada sa nu-si murdareasca labulete. Ca o domnisoara calca, uitandu-se cu repros de parca eu as fi pus acolo zapada care-i uda lui picioarele.

Si pe langa amintirile amuzante, sunt si cele mai dragi. Diminetile in garsoniera cand ma trezeam cu el langa mine. Cum ma miscam putin, incepea sa ma linga pe fata. Era clar ca ma trezisem, deci el trebuie sa se asigure ca ma si ridic din pat. Si diminetile cu tigara si cafeaua in fata blocului cand el se ocupa de cele cuviincioase la prima ora a zilei. Si momentul in care ii vizitez pe cei dragi si primul care-mi vine la usa e el. Sare pe mine, schelacaie, ma pupa minute in sir. Da, si mie mi-a fost dor de tine!

Si amintirea de azi. Cand e acolo, bolnav si trebuie sa ne paraseasca. Tot azi. Mi-am luat „la revedere” joi. Azi nu ii pot spune „adio”. O sa-mi spuna el cand nu o sa-l mai gasesc in casa.

Un caine daruieste multa afectiune, te invata cum sa ai grija si sa fii responsabil. Si un caine poate apropia oamenii, o familie.

La revedere, Bacardi. Multumesc pentru tine.

Advertisements

1 Comment

Salut, sunt Radu!

Și sunt fratele Cristinei. Da, știu, acum veți căuta asemănări și veți constata că nu sunt, dar asteptați să mă fac mai mare să vedeți ce o să semăn eu cu fata asta de lângă mine. Simpatică fata, încă nu sunt îndrăgostit de ea, dar mă amuză.

Când eram mic, era enervantă rău. Nici nu știa să vorbească cu mine. Credea că sunt un țânc prost. Mă întreba ce fac de nu știam eu să număr de câte ori, ba chiar am auzit-o întrebandu-l pe omul tată dacă eu chiar o aud, daca eu chiar o văd. Really? (știu și engleză de la desenele animate). Într-o zi a comis-o și mai rău: a spus că am față de extraterestru. Pfuai, atât i-a trebuit! Mult timp de atunci plângeam numai când mă lua ea în brațe. Așa am făcut-o să înțeleagă că trebuie să știe cum să se poarte cu cei mici și de frica lacrimilor mele a învățat ea ceva.

Azi m-a plimbat cu bumul mare. Taaare mi-a mai plăcut, dar tot nu am pupat-o. Eu vreau să ajung și la mare, nu numai până la Unirii în parc! Cred totuși că o să am viață bună cu ea. O să o educ eu până o să-mi placă. Știu de pe acum că pe lângă omul tată, ea îmi va da cele mai multe beri în oraș. Și că mă va duce la concerte rock. Va încerca ea și la teatru, dar nu sunt prea convins că mă va fraieri. O să-mi placă de ea cât să-i povestesc și de fete. Daaa, am eu impresia că știe ce sfaturi să-mi dea cât să mă facă un iubibil, parcă așa vorbiți voi acum, nu?

Abia aștept să cresc. O să-mi fie bine și cu ea. Sunt Radu și fata asta e sor’mea. E o norocoasă, să știți voi!

PS. Am uitat să vă zic că ăsta e doar un guest post. M-oți vedea voi mic, dar am blogul meu, din wonderworld, normal!

Leave a comment

Mulţumesc!

Se vorbeşte despre relaţiile artificiale create de reţelele sociale..se vorbeşte şi se tot vorbeşte.  Dar..

În momentul în care ai zeci şi zeci de urări de bine nu poţi fi decât bucuros. Pentru că fiecare dintre oamenii aceştia au ales să folosească 2-3 secunde din timpul lor să-ţi ureze ţie „la mulţi ani”, fie că vorbim despre prieteni, despre cunoscuţi sau, şi mai elocvent, despre persoanele pe care „crezi” că le ştii…sau ai vrea…sau nu ştii cum au ajuns în lista de prieteni.

Pentru gândurile bune, oricine aţi fi, eu vă mulţumesc! Tare mult!

Leave a comment

Copiii orfani au găsit tot ce noi am pierdut

De câte ori ați avea tăria să zâmbiți din tot sufletul și să vă bucurați de un moment conștienți fiind că este posibil să fie singurul? Că după ce se va termina vă veți întoarce în același loc unde speranța se pierde în ziua în care a apărut?
De câte ori v-ați putea atașa de o persoană știind că probabil nu o veți mai vedea?
Și de câte ori ați avea curajul să vă deschideți sufletul fără vorbe și fără să cereți nimic în schimb?
De câte ori ați rezista?
Prichindeii abandonați de părinți pot face toate aceste lucruri cu maturitatea unui om mare.

Astăzi am avut norocul să cunosc un grup de copii de la un centru de plasament și să petrec împreună cu ei câteva ore, cu un program stablit în prealabil: prima lor piesă de teatru urmată de un prânz la un restaurant de care auziseră numai la TV.

Când am ajuns la centrul de plasament, i-am găsit deja aliniați frumos, 2 câte 2, cum ne-au învățat și pe noi educatoarele încă de la grădiniță. Am spus “Bună ziua” și am căutat cu privirea persoana responsabilă de grup când un băiețel de numai 6 ani mi-a spus: “Bună ziua, cu dumneavoastră plecăm?” “Da, răspund eu repede” și băiețelul începe să-și organizeze proprii colegi “Sunteți gata? A venit doamna, să începem să mergem în grup”.

S-au așezat frumos și în liniște în “autocarul mare și albastru și modern” și au așteptat cuminți să ajungă în “locul cu surpriza”. Privirile lor au continuat să fie senine și relaxate, derajante uneori doar de anxietatea cauzată de vederea obiectelor de care noi ne ciocnim în fiecare zi, dar pe care ei le văd ca tărâmuri noi numai bune de explorat și în care zac uitate comori încă nedescoperite. Așa de frumos se oglindea în ochii lor această lume a noastră că nici nu-ți venea să-i întrerupi cu simple întrebări existențiale.

Odată coborați din autocar, copiii s-au reorganizat rapid fără ajutorul educatoarelor. Prin fața vitrinelor de pe Lipscani, peste 20 de copii ne lăsau să le privim ceea ce au ei cel mai de preț: mâna strânsă puternic a celui de lângă pe care îl fereau cu maximă atenție de toate pericolele care le depășeau înălțimea, fie ele oameni grăbiți sau mașini zgomotoase.

Mergeam pe lângă ei admirându-i în tăcere și dornică să fur cât mai mult din lumea oglindită în privirea fiecăruia. Eram “doamna Cristina” oricât de mult am încercat eu să le spun că sunt pur și simplu Cristina. Și deodată au început să fure și ei părți mici din sufletul meu. Pe rând au venit și m-au luat de mână, unii punându-mi întrebări despre ceea ce vedeau, alții pur și simplu discutând cu mine prin privirea lor senină. Veneau și se atașau de mine 1-2 minute dupa care singuri se desprindeau și îi lăsau și pe ceilalți colegi să facă asta.

La teatru, ne-am amuzat împreună de povestea piticilor și ai Albei ca Zăpada, după care am mers să mâncăm și să ne cunoaștem mai bine. Mi-au dat impresia că sunt pentru ei persoana de a cărei afecțiune trebuie să profite cât mai mult, dar nu neapărat prin vorbe și povesti, ci mai mult prin atingeri și priviri tandre, blânde și catifelate.

Știau că urma să ne despărțim și că poveștile nu își au rostul. Și totuși fiecare privire dăruia afecțiune și fiecare atingere dăruia dragoste. Nu m-au întrebat când mă întorc sau dacă mă mai întorc. Ei știau că mâine e nouă zi de școală, că tot ce dețin fizic trebuie să împartă cu ceilalți colegi și că afecțiunea este dependentă de momentul pe care împreună îl trăiam.

Este ceva dincolo de puterea noastră de a rosti, dincolo de tot ceea ce noi suntem zi de zi, dincolo de maturitatea noastră pe care copilăria lor o desăvârșește. Este povestea lor și viața pe care au fost învățați să o traiască fără să risipească nimic din care ar avea de căștigat.

Sunt prichindeii pe care îi avem lângă noi. Să nu-i lăsăm să se piardă!

Leave a comment

Vrem si ce nu vrem, de Craciun

Craciunul este o nebunie frumoasa. In general. Este o nebunie frumoasa pentru ca ne facem timp pentru noi, pentru cei dragi noua si chiar si pentru a privi pe geam fulgii de zapada pierduti printre adierile de vant. Ne facem timp sa impodobim un brad cu dorinte si ganduri bune. Ne permitem sa ne amintim de Mos Craciun, sa credem in el si sa fim si noi un Mos Craciun pentru ceilalti. Sunt cateva motive pentru care da, Craciunul este o nebunie frumoasa.

Dar…

someecards.com - Just wanted to help spread hope, peace, joy, and other marketing buzzwords

Craciunul este si o simpla nebunie. Pentru ca ne inscriem intr-un maraton al cumparaturilor nesfarsite, al planurilor care ne consuma energie, al promisiunilor fata de cei din jurul nostru. Tragem linie si facem un calcul a ceea ce avem si a ceea ce nu avem. Si incercam sa facem rost de tot ce nu avem, dorindu-ne atat de mult aceste lucruri incat uitam de cele pe care le avem deja. Ne cream nevoi false, materiale si sufletesti, care nu ne aduc satisfactie decat intr-un moment clar limitat de timp.  Si ajungem apoi sa ne intrebam daca intr-adevar au meritat efortul. Tocmai de aceea, m-am hotarat sa pun stop. Si de-abia astept sa ajung acasa si sa impodobesc bradul.

Craciunul este o nebunie frumoasa. Sa nu-l lasam sa se transforme intr-o simpla nebunie.

Leave a comment

Cum sa conduci in Bucuresti?

In general, romanul se pricepe la toate. Chiar daca are sau nu permis de conducere, mereu poate sa-ti dea sfaturi cum sa conduci mai bine sau care-s soferii buni si aia prosti. Totul e amuzant pana in momentul in care te hotarasti sa iei masina in Bucuresti si te lovesti mereu de sfaturi ca “Vezi ca in Bucuresti e haos, mai ai rabdare!” sau “O sa o lovesti in prima saptamana ca aia iti taie fata mereu”  etc. Si uite asa determinarea de a lua masina si increderea ca stii cum sa o si folosesti ti se cam naruie cu fiecare om care-si da cu parerea.

Multi soferi, unii cu experienta destul de mare, sunt psihic incomodati de traficul din Bucuresti. Eu l-as numi chiar defect pentru ca odata cu trecerea timpului se accentueaza si cunosc cazuri in care mai degraba evita sa ia masina decat sa conduca in Bucuresti.

Din propria experienta, cea mai mare prostie este frica in trafic. Si bucurestenii functioneaza dupa aceleasi reguli si, in general,  nu este nimeni atat de tembel incat sa faca altceva. Este adevarat insa ca sunt si multe adaptari ale semnelor de circulatie – exista “galben devreme” si “verde tarziu” 🙂 – ceea ce presupune o mai mare atentie atunci cand conduci in Bucuresti. Daca nu cunosti orasul si te incadrezi gresit sunt multi soferi care au pregatit pachetul de injuraturi, dar sunt si oameni care te ajuta. In timp, inveti sa cunosti strazile, zonele aglomerate si scurtaturile.

Cum sa conduci in Bucuresti? Simplu: cu multa rabdare si atentie. Da, se intampla sa ti se taie fata, da se intampla sa te injure, da se intampla sa te claxoneze, dar astea sunt lucruri la care in timp devi imun. Foarte important e sa respecti regulile, si, bineinteles, sa incerci, pentru propria siguranta, sa anticipezi si greselile vecinilor din trafic. Pana la urma condusul e o placere si asa trebuie sa ramana! 😉

Am luat imaginea de aici

Leave a comment

Ce am facut cand n-am scris pe blog

Zilele astea am fost intrebata ce mai face blogul meu. Marturisesc ca intrebarea asta ma asteptam sa vina la un moment dat, dar tot incercam sa aman momentul. Adevarul e ca s-au schimbat atat de multe lucruri, incat nu mi-am gasit timpul si momentul necesar sa mai scriu pe aici.

Cea mai mare schimbare e faptul ca zilnic stau 9 ore in fata unui monitor scriind texte, facand strategii, punand mintea la lucru de dimineata pana seara (asa se face ca am redevenit si ochelarista, cu retete in regula:) ). Sunt prinsa in multe proiecte, invat si am si satisfactia lucrului bine facut.

O alta schimbare e faptul ca m-am mutat si am in preajma mea, in fiecare zi, un mini Labrador (da, exista, Google stie). Asa am inceput sa cunosc foarte bine Centrul Vechi si am devenit pasionata de arhitectura de aici.

O alta parte din timpul meu este (in continuare) dedicata facultatii. Sfarsitul lunii mai a insemnat mai mult  proiecte, goana dupa prezente, note si notite. Acum ca am trecut in iunie, incepe nebunia examenelor si a noptilor albe.  Nu se compara master-ul cu facultatea, dar tot e mult de invatat. Pana la urma totul e bine cand stii ca se termina cu bine.

Pe scurt, asta am facut cand nu am scris pe blog.

Si, ca tot am vorbit de schimbari si implicit despre decizii importante, va las mai jos cu o diagrama pe cat de simpla, pe atat de eficienta:)

Leave a comment

Sentimentele sunt mai presus de schimbările sociale

Multe relații se deteriorează de-a lungul timpului. Oamenii se schimbă și de cele mai multe ori  își schimbă și modul de a relaționa. Așa începem să simțim că ne pierdem unii de alții și ne agățăm de vechile amintiri pentru a menține vii prietenii, sentimente și chiar legături de sânge. De cele mai multe ori dăm vina pe nevoile sociale (lipsa de timp,  probleme materiale etc.) care, inevitabil, inversează piramida priorităților. În mod paradoxal, datorită acestor nevoi sociale, așteptările interpersonale se amplifică, însa le lipsește considerentul fundamental: sentimentul manifestat constant și nu acela purtat zi de zi în tăcere.
Prin urmare, haideți ca în puținul timp liber de care dispunem, să privim mai mult spre sufletul nostru, spre persoanele a căror existenta ne este necesară pentru a merge mai departe. Haideți să ne manifestăm sentimentele dincolo de nevoile cotidiene. Este nevoie de numai câteva cuvinte pentru a însenina o zi plină de probleme. Și totul ne poate lua mai puțin de un minut.

2 Comments