Acum.

Aş alerga cu picioarele goale în iarba verde, abia dezmorţită de roua de dimineaţă. Aş respira adânc şi aerul rece mi-ar umple plămânii făcându-i mai puternici, şi mai puternici. M-aş strecura printre brazi şi molizi, pe poteca cu pietre şi crengi de copaci fărămiţate de vânt. I-aş lăsa să mă zgârie şi mai blând şi mai dojenitor şi le-aş mulţumi pentru fiecare frunză căzută agale în părul meu încreţit de picăturile lor de apă. Aş alerga şi aș striga mut fericirea. Aş lăsa-o să-mi ia gândul şi să-mi ghideze fiecare pas. Aş vâna păsările pe care de-abia le-aş zări printre crengile copacilor. Le-aş lua cu mine sus. Acolo sus unde, când aş ieşi din pădure, câmpia m-ar aştepta în josul privirii. Cerul s-ar uita la mine şi norii ar pleca unul câte unul. Abia acolo sus vocea-mi ar striga fericirea. Din toţi rărunchii obosiţi, o singura dată.

Şi m-ar auzi.

Sursa imagine

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: