Copiii orfani au găsit tot ce noi am pierdut

De câte ori ați avea tăria să zâmbiți din tot sufletul și să vă bucurați de un moment conștienți fiind că este posibil să fie singurul? Că după ce se va termina vă veți întoarce în același loc unde speranța se pierde în ziua în care a apărut?
De câte ori v-ați putea atașa de o persoană știind că probabil nu o veți mai vedea?
Și de câte ori ați avea curajul să vă deschideți sufletul fără vorbe și fără să cereți nimic în schimb?
De câte ori ați rezista?
Prichindeii abandonați de părinți pot face toate aceste lucruri cu maturitatea unui om mare.

Astăzi am avut norocul să cunosc un grup de copii de la un centru de plasament și să petrec împreună cu ei câteva ore, cu un program stablit în prealabil: prima lor piesă de teatru urmată de un prânz la un restaurant de care auziseră numai la TV.

Când am ajuns la centrul de plasament, i-am găsit deja aliniați frumos, 2 câte 2, cum ne-au învățat și pe noi educatoarele încă de la grădiniță. Am spus “Bună ziua” și am căutat cu privirea persoana responsabilă de grup când un băiețel de numai 6 ani mi-a spus: “Bună ziua, cu dumneavoastră plecăm?” “Da, răspund eu repede” și băiețelul începe să-și organizeze proprii colegi “Sunteți gata? A venit doamna, să începem să mergem în grup”.

S-au așezat frumos și în liniște în “autocarul mare și albastru și modern” și au așteptat cuminți să ajungă în “locul cu surpriza”. Privirile lor au continuat să fie senine și relaxate, derajante uneori doar de anxietatea cauzată de vederea obiectelor de care noi ne ciocnim în fiecare zi, dar pe care ei le văd ca tărâmuri noi numai bune de explorat și în care zac uitate comori încă nedescoperite. Așa de frumos se oglindea în ochii lor această lume a noastră că nici nu-ți venea să-i întrerupi cu simple întrebări existențiale.

Odată coborați din autocar, copiii s-au reorganizat rapid fără ajutorul educatoarelor. Prin fața vitrinelor de pe Lipscani, peste 20 de copii ne lăsau să le privim ceea ce au ei cel mai de preț: mâna strânsă puternic a celui de lângă pe care îl fereau cu maximă atenție de toate pericolele care le depășeau înălțimea, fie ele oameni grăbiți sau mașini zgomotoase.

Mergeam pe lângă ei admirându-i în tăcere și dornică să fur cât mai mult din lumea oglindită în privirea fiecăruia. Eram “doamna Cristina” oricât de mult am încercat eu să le spun că sunt pur și simplu Cristina. Și deodată au început să fure și ei părți mici din sufletul meu. Pe rând au venit și m-au luat de mână, unii punându-mi întrebări despre ceea ce vedeau, alții pur și simplu discutând cu mine prin privirea lor senină. Veneau și se atașau de mine 1-2 minute dupa care singuri se desprindeau și îi lăsau și pe ceilalți colegi să facă asta.

La teatru, ne-am amuzat împreună de povestea piticilor și ai Albei ca Zăpada, după care am mers să mâncăm și să ne cunoaștem mai bine. Mi-au dat impresia că sunt pentru ei persoana de a cărei afecțiune trebuie să profite cât mai mult, dar nu neapărat prin vorbe și povesti, ci mai mult prin atingeri și priviri tandre, blânde și catifelate.

Știau că urma să ne despărțim și că poveștile nu își au rostul. Și totuși fiecare privire dăruia afecțiune și fiecare atingere dăruia dragoste. Nu m-au întrebat când mă întorc sau dacă mă mai întorc. Ei știau că mâine e nouă zi de școală, că tot ce dețin fizic trebuie să împartă cu ceilalți colegi și că afecțiunea este dependentă de momentul pe care împreună îl trăiam.

Este ceva dincolo de puterea noastră de a rosti, dincolo de tot ceea ce noi suntem zi de zi, dincolo de maturitatea noastră pe care copilăria lor o desăvârșește. Este povestea lor și viața pe care au fost învățați să o traiască fără să risipească nimic din care ar avea de căștigat.

Sunt prichindeii pe care îi avem lângă noi. Să nu-i lăsăm să se piardă!

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: