Turandot: o experiență cu totul diferită

Vineri seară am ieșit la operă. Nu mai fusesem de mult timp și îmi era tare dor. Prietena mea, Claudia, a făcut rezervări pentru „Turandot”, o operă altfel decât cele la care am fost până acum și o experiență pe care vi-o recomand și vouă.

Puțină istorie

Turandot este compusă din 3 acte care au la baza un basm popular chinez despre puterea iubirii ca unică forță de schimbare a ființei. Compozitorul operei, Giacomo Puccini, a murit înainte de a-și putea finaliza creația care, ulterior, a fost finalizată de Franco Alfano. În timpul concertului de inaugurare (Milano, 1926), dirijorul Arturo Toscanini a oprit reprezentația la momentul până în care compusese Puccini și s-a întors către public spunând:

„În acest moment maestrul a pus pana jos.”

Spectatorul din mijloc

Din cauza faptului ca am ajuns cu 5 minute după începerea spectacolului, nu am putut să ajung la locul meu. Așa că, am văzut primul act din rândurile de sus-mijloc. Un loc potrivit pentru a putea observa foarte bine întreaga scenă. Decorul a fost diferit de tot ce am văzut până acum: în spatele interpreților era corul, împărțit pe două rânduri și în spatele acestuia erau proiectate diferite imagini. În anumite momente, pentru a separa locul interpreților de cor, erau coborâte bucăți mari și transparente de pânză. Un decor simplist care a acordat muzicii și mai multă putere de exprimare. Dacă până la acest spectacol privirea îmi era focalizată în principal asupra textului cu traducerea, acum nu mi-am putut dezlipi ochii de pe scenă. Jocuri de lumini și de imagini și forța impresionantă a partiturii au fost principalul punct de interes.
La pauză am reușit să ajung la prietenele mele care aveau locurile în partea stângă a scenei, pe primul rând de sus, primele scaune de lângă scenă. De acolo totul a fost diferit.

Un altfel de spectator

În primul moment eram destul de indignată pentru că nu puteam să cuprind cu privirea toată scena. Mai mult, aveam şi o oarecare senzație de amețeală. Sub privirea mea erau oamenii cu instrumetele lor și mereu aveam impresia că pot pica, nu știu cum, în mijlocul lor. Dar orice senzație a trecut în momentul în care a început actul 2. A fost prima dată când am putut vedea orchestra. Prima dată când m-am întrebat cum reușește un dirijor să stăpânească orchestra. Dacă până la acest spectacol muzica și modul în care partitura este cântată îmi confereau satisfacția supremă, acum simpla analiză a dirijorul m-a lăsat fără puterea de a mai vorbi. Dirijorul, Tiberiu Soare, a avut o energie fantastică și o trăire a muzicii pe care nu am mai văzut-o niciodată. Tot ce vedeam era făcut prin mișcarea mâinilor lui. Ba chiar, întreaga statură a dirijorului transmitea cu mult mai mult sentiment decât orice interpretare de pe scenă. Urmărindu-l, m-am simțit un om mic, cu o putere la fel de mică și cu un simț ancorat mult prea mult la nivel de simț comun.
Vineri la operă a fost altfel. Eu am fost un altfel de spectator.

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: